Romanul ATOM al scriitorului botoșănean Ioan Ștefan, a fost
publicat în anul 2024 la Editura Eikon.
IOAN ȘTEFAN
ATOM
— …și să am vârsta pe care o ai tu, m‑aș
apuca iar de răsturnat munții. Știu eu cum e tinerețea, Neom! Am fost acolo. Pe
atunci, gândeam la fel ca tine. Ți se pare că ai lumea la picioare și te crezi
nemuritor. Apoi, încep să apară semnele, semnele de muritor de rând. Întâi, ți
se strică un dinte, iar tu zici, eh, nu‑i nimic, am mâncat prea multe bomboane
când eram mic. Dintele ăla îți trebuia însă mult timp, dacă erai nemuritor,
pentru că, vezi tu, nu‑ți mai crește altul bun la loc. Pe urmă, începe să‑ți
cadă părul. La început, câte un fir două, dar se tot rărește de la an la an.
Tu, deși vezi semnele, nu vrei să le recunoști, le negi. Încă ești tare. Te simți
în putere și te crezi în stare de orice, chiar dacă e clar deja pe ce drum
mergi. După un timp, fără să vrei, o lași mai moale cu femeile. Îți găsești ca
scuză că ești obosit, iar ele se prefac zâmbind că te cred. Tu continui să
speri în nemurirea ta. Da, așa decurg treburile, enumera domnul Yu etapele
vârstei, simțite de el ca adevărate înfrângeri, amintindu‑și perfect cât de
mult a suferit pentru fiecare dintre ele.
În toiul nopții, bătrânul era la recepție.
Stătea pe scaun și bătea în palme pachetul de cărți. Din când în când, se trata
cu câte un fum din țigara ce se fuma singură pe marginea scrumierei.
Alături, pe celălalt scaun, Neom, sub stricta
îndrumare a prietenului său, curăța revolverul rămas de la cei trei clienți
scandalagii, de care îl salvase, și părea atât de concentrat, încât ai fi fost
tentat să crezi că nu‑i asculta balivernele, dacă nu l‑ar fi întrerupt:
— Eu chiar mă întrebam cum se întâmplă? Oare
simți la un moment dat, în sinea ta, că ai ajuns la vârsta de vârf, când ești cel
mai în formă ca putere a trupului sau ca inteligență? Că până atunci ai fost în
creștere, te‑ai dezvoltat și după o perioadă, supremă, să zic așa, foarte
scurtă, începi să decazi?
Pe domnul Yu, prima dată îl deranjă intervenția
lui Neom, pentru că îi frânse ideea, dar se văzu apoi pe expresia feței că îi
plăcu întrebarea. El nu își pusese problema în acest fel.
— Nu! veni răspunsul și făcu o pauză, cât să
aibă timp să caute amintirile respective.
Își umplu din nou paharul și continuă:
— Nu se întâmplă așa. Îți spun eu. Vezi dintr‑odată
că obosești mai repede ca înainte, iar altul mai tânăr nu are nicio problemă.
Nu, nu apuci să‑ți dai seama când ai ajuns în momentul de vârf, ci când ai
trecut de el. Când vezi deja că nu mai poți, că nu mai merge treaba, că decazi.
O bună bucată de timp nici nu vrei să te recunoști îngenunchiat și… Nu așa! se
răsti la Neom, pentru că încerca să pună aiurea o piesă din mecanismul
revolverului când îl monta la loc. Uite! îi arătă. Ce spuneam? întrebă, dar
până să primească răspunsul, își aminti el. Știu. După încă niște ani, începe
să‑ți slăbească vederea, albești, îți apar riduri, scazi la trup, iar pielea ți
se lăbărțează de zici că ți‑a rămas prea mare. Și gata cu distracția… Sufletul ți
se tăbăcește de la atâta suferință, ca palmele după o viață întreagă de muncă și,
cu timpul, nu mai ai trăirile de odinioară, nu mai simți intensitatea emoției.
Tot ce te impresiona înainte, devine o rutină plictisitoare… apoi te ia un
junghi, și încă unul, pe urmă apare o durere care nu mai trece cu niciun
tratament… Asta este ceva nou. Ușor, ușor viața devine sadică. Te obligă să te
obișnuiești cu durerea, cu boala și ajungi să recunoști că sunt ale tale, că fac
parte din tine. Tu abia îți mai târâi bășinile de ici‑acolo și ești plin de sfaturi
înțelepte, care nu interesează pe nimeni, pentru că nu mai sunt valabile… Acum
sunt alte timpuri, e altă generație.
Oftă.
— De aici, începe chinul. Îți mor părinții și
vezi clar că nu te tragi din rasă de nemuritor, apoi îți mor frații mai mari și,
dacă ai noroc, ha, mor și frații mai mici și toți prietenii tăi înaintea ta. Acest
lucru te pune serios pe gânduri. Sufletul, obosit, te‑ndeamnă să mergi acolo unde
sunt ai tăi, în partea cealaltă… și reușește să te convingă, până la urmă,
pentru că acolo sunt mai mulți, decât cei rămași aici, și te cheamă și tu te duci.
Din acel moment, începe misterul. Mori pentru că te iei după ceilalți, care au
murit înaintea ta. Dar cineva trebuie să rupă acest obicei prost, moartea. Îți vine
în minte că poate ești tu acela și iar speri. Eu sunt sigur că există un secret
aici, dar nu‑l pot atinge, își încheie expozițiunea domnul Yu.
„Într‑adevăr, trebuie să fie un secret…”,
reflectă Neom, „… dar care o fi? Unde duce continuarea? Am să încerc să aflu
eu”, hotărî în mintea lui.
— Și totuși, până nu mori, n‑ai de unde să știi
dacă nu cumva ești nemuritor, glumi Neom. Dacă s‑a aruncat unul într‑o fântână,
nu trebuie să se arunce toți, sau, invers, dacă se aruncă toți, nu înseamnă că
trebuie să te arunci și tu.
— Hai că ești comic, tinere! Nu te obosi să
gândești, că nu merită! A făcut‑o deja altcineva, înaintea ta… doar dacă nu
cumva ești vreun geniu, dar nu ești, stai liniștit. Ce, tu crezi că eu am vrut
să îmbătrânesc? Pur și simplu mi s‑a întâmplat.
Bău.
— Neom, și dacă ai fi cu nouăzeci și nouă
virgulă nouăzeci și nouă la sută mai deștept decât nouăzeci și nouă virgulă
nouăzeci și nouă la sută dintre oameni, tot n‑ai fi cu nimic mai special decât
o picătură de apă dintr‑o ploaie torențială ce ține de trei zile. O etichetă pe
încheietura mâinii și o etichetă pe degetul piciorului, asta ești. Așa începi și
așa termini. Ești o mortăciune ca toate celelalte mortăciuni… Sclav sau
împărat, tot în groapa aia ajungi. Grav e că, până atunci, oamenii își trăiesc
viața ca proștii, în două stări: întâi încercând să‑și facă părinții mândri de
ei, apoi vrând să‑și impresioneze copiii, în loc să trăiască de‑adevăratelea.
Hm!
— Și nu există nicio scăpare? întrebă Neom,
întinzând‑i revolverul domnului Yu.
— Pune‑ți un țel… și supraviețuiește! Cât mai
mult. Asta e tot! Atât timp cât trăiești, viața moare pentru tine în fiecare
clipă. E bun! constată după ce verifică arma, apoi o puse deoparte.
