marți, 23 iulie 2024


 

Romanul ATOM al scriitorului botoșănean Ioan Ștefan, a fost publicat în anul 2024 la Editura Eikon.


IOAN ȘTEFAN

ATOM

— …și să am vârsta pe care o ai tu, m‑aș apuca iar de răsturnat munții. Știu eu cum e tinerețea, Neom! Am fost acolo. Pe atunci, gândeam la fel ca tine. Ți se pare că ai lumea la picioare și te crezi nemuritor. Apoi, încep să apară semnele, semnele de muritor de rând. Întâi, ți se strică un dinte, iar tu zici, eh, nu‑i nimic, am mâncat prea multe bomboane când eram mic. Dintele ăla îți trebuia însă mult timp, dacă erai nemuritor, pentru că, vezi tu, nu‑ți mai crește altul bun la loc. Pe urmă, începe să‑ți cadă părul. La început, câte un fir două, dar se tot rărește de la an la an. Tu, deși vezi semnele, nu vrei să le recunoști, le negi. Încă ești tare. Te simți în putere și te crezi în stare de orice, chiar dacă e clar deja pe ce drum mergi. După un timp, fără să vrei, o lași mai moale cu femeile. Îți găsești ca scuză că ești obosit, iar ele se prefac zâmbind că te cred. Tu continui să speri în nemurirea ta. Da, așa decurg treburile, enumera domnul Yu etapele vârstei, simțite de el ca adevărate înfrângeri, amintindu‑și perfect cât de mult a suferit pentru fiecare dintre ele.

În toiul nopții, bătrânul era la recepție. Stătea pe scaun și bătea în palme pachetul de cărți. Din când în când, se trata cu câte un fum din țigara ce se fuma singură pe marginea scrumierei.

Alături, pe celălalt scaun, Neom, sub stricta îndrumare a prietenului său, curăța revolverul rămas de la cei trei clienți scandalagii, de care îl salvase, și părea atât de concentrat, încât ai fi fost tentat să crezi că nu‑i asculta balivernele, dacă nu l‑ar fi întrerupt:

— Eu chiar mă întrebam cum se întâmplă? Oare simți la un moment dat, în sinea ta, că ai ajuns la vârsta de vârf, când ești cel mai în formă ca putere a trupului sau ca inteligență? Că până atunci ai fost în creștere, te‑ai dezvoltat și după o perioadă, supremă, să zic așa, foarte scurtă, începi să decazi?

Pe domnul Yu, prima dată îl deranjă intervenția lui Neom, pentru că îi frânse ideea, dar se văzu apoi pe expresia feței că îi plăcu întrebarea. El nu își pusese problema în acest fel.

— Nu! veni răspunsul și făcu o pauză, cât să aibă timp să caute amintirile respective.

Își umplu din nou paharul și continuă:

— Nu se întâmplă așa. Îți spun eu. Vezi dintr‑odată că obosești mai repede ca înainte, iar altul mai tânăr nu are nicio problemă. Nu, nu apuci să‑ți dai seama când ai ajuns în momentul de vârf, ci când ai trecut de el. Când vezi deja că nu mai poți, că nu mai merge treaba, că decazi. O bună bucată de timp nici nu vrei să te recunoști îngenunchiat și… Nu așa! se răsti la Neom, pentru că încerca să pună aiurea o piesă din mecanismul revolverului când îl monta la loc. Uite! îi arătă. Ce spuneam? întrebă, dar până să primească răspunsul, își aminti el. Știu. După încă niște ani, începe să‑ți slăbească vederea, albești, îți apar riduri, scazi la trup, iar pielea ți se lăbărțează de zici că ți‑a rămas prea mare. Și gata cu distracția… Sufletul ți se tăbăcește de la atâta suferință, ca palmele după o viață întreagă de muncă și, cu timpul, nu mai ai trăirile de odinioară, nu mai simți intensitatea emoției. Tot ce te impresiona înainte, devine o rutină plictisitoare… apoi te ia un junghi, și încă unul, pe urmă apare o durere care nu mai trece cu niciun tratament… Asta este ceva nou. Ușor, ușor viața devine sadică. Te obligă să te obișnuiești cu durerea, cu boala și ajungi să recunoști că sunt ale tale, că fac parte din tine. Tu abia îți mai târâi bășinile de ici‑acolo și ești plin de sfaturi înțelepte, care nu interesează pe nimeni, pentru că nu mai sunt valabile… Acum sunt alte timpuri, e altă generație.

Oftă.

— De aici, începe chinul. Îți mor părinții și vezi clar că nu te tragi din rasă de nemuritor, apoi îți mor frații mai mari și, dacă ai noroc, ha, mor și frații mai mici și toți prietenii tăi înaintea ta. Acest lucru te pune serios pe gânduri. Sufletul, obosit, te‑ndeamnă să mergi acolo unde sunt ai tăi, în partea cealaltă… și reușește să te convingă, până la urmă, pentru că acolo sunt mai mulți, decât cei rămași aici, și te cheamă și tu te duci. Din acel moment, începe misterul. Mori pentru că te iei după ceilalți, care au murit înaintea ta. Dar cineva trebuie să rupă acest obicei prost, moartea. Îți vine în minte că poate ești tu acela și iar speri. Eu sunt sigur că există un secret aici, dar nu‑l pot atinge, își încheie expozițiunea domnul Yu.

„Într‑adevăr, trebuie să fie un secret…”, reflectă Neom, „… dar care o fi? Unde duce continuarea? Am să încerc să aflu eu”, hotărî în mintea lui.

— Și totuși, până nu mori, n‑ai de unde să știi dacă nu cumva ești nemuritor, glumi Neom. Dacă s‑a aruncat unul într‑o fântână, nu trebuie să se arunce toți, sau, invers, dacă se aruncă toți, nu înseamnă că trebuie să te arunci și tu.

— Hai că ești comic, tinere! Nu te obosi să gândești, că nu merită! A făcut‑o deja altcineva, înaintea ta… doar dacă nu cumva ești vreun geniu, dar nu ești, stai liniștit. Ce, tu crezi că eu am vrut să îmbătrânesc? Pur și simplu mi s‑a întâmplat.

 

 

Bău.

— Neom, și dacă ai fi cu nouăzeci și nouă virgulă nouăzeci și nouă la sută mai deștept decât nouăzeci și nouă virgulă nouăzeci și nouă la sută dintre oameni, tot n‑ai fi cu nimic mai special decât o picătură de apă dintr‑o ploaie torențială ce ține de trei zile. O etichetă pe încheietura mâinii și o etichetă pe degetul piciorului, asta ești. Așa începi și așa termini. Ești o mortăciune ca toate celelalte mortăciuni… Sclav sau împărat, tot în groapa aia ajungi. Grav e că, până atunci, oamenii își trăiesc viața ca proștii, în două stări: întâi încercând să‑și facă părinții mândri de ei, apoi vrând să‑și impresioneze copiii, în loc să trăiască de‑adevăratelea. Hm!

— Și nu există nicio scăpare? întrebă Neom, întinzând‑i revolverul domnului Yu.

— Pune‑ți un țel… și supraviețuiește! Cât mai mult. Asta e tot! Atât timp cât trăiești, viața moare pentru tine în fiecare clipă. E bun! constată după ce verifică arma, apoi o puse deoparte.



joi, 18 iulie 2024

 




mâna aurul și pâinea

 


nu nu sunt nostalgic

nu sunt împotriva progresului

mașinilor cu aburi cu benzină electrică

electronică sau cum s-or mai numi ele

 

să vină

să ne ajute e normal

și nu e prima dată

 

dar noi am prins încă mașina aceea de mână

primitivă

cum vreți s-o numiți

am văzut-o acolo pe câmp

cum lucrează

și nu ne-am speriat

 

era doar o unealtă dresată

harnică

jucăușă

o prelungire a mâniilor noastre prin veacuri

 

în muzee

prin orașele înfloritoare

de la paris la tokio kinshasa

de la bucurești

la new yok

moscova bejing singapore

aceste unelte primitive

uimesc lumea și astăzi

și vă întrebați domnilor uneori

cum o minte a reușit să născocească

ceva care să meargă atât de frumos și de bine

fără motor

 

pive

mori

forje gatere

strunguri

războaie de țesut

melițe

 

fote ștergare

preșuri

oale ulcele

plase vârșe

ie cojoace pături

macate brâie cingători

cu fusul

cu acul iglița andreaua

foarfeca dalta ciocanul barosul

cuiul de lemn

cuiul de fier

calul căruța sania boul

și mașinile lor zburătoare

 

dar noi am avut noroc

le-am văzut în natură

vii

secere coasa gresia ciocanul și nicovala

grebla și furca

corlită batoza căruța cu cai sau cu boi

bărbații sănătoși la busturile goale

femeile cu sânii aproape goi

copiii pierduți pretutindeni

în lanul de grâu

 

poporaniști

semănătoriști populiști primitivi

poate

dar noi am avut noroc domnilor

am prins ultima zală de la căruța timpului

astea sunt rădăcinile noaste

 

voi

dragii mei

dacă nu știți

dacă uitați de rădăcini unde vă duceți

 

aurul galben se revărsa în valuri peste câmp

de-abia așteptam să culegem spice

să paștem vitele

gâștele

să ne jucăm

cu picioarele goale pe miriște

pline de ace spini mărăcini

să culegem cu mânuțele noastre spice

mănunchiuri

și să ducem acasă la pui și găini

 

pe miriștea în flăcări printre snopi călăi de grâu

și cârdurile de dropii

ne-am petrecut copilăria noastră

secerișul era al tuturora

și al nimănui

 

și vă zic domnii mei

nicio glorie

nicio mașină

nu înlocuiește secerișul de mână

nu adună lumina bobului de grâu

în mâini

nu înfloresc macii pe câmp

 

așa e

cine se mai uită astăzi la seceriș

cine treabă are

pâinea noastră cea spre ființă

cea de toate zilele

dă-ne-o nouă astăzi

și ne iartă

făina albă

făina neagră tărâțele maiaua

copăița dospitul ștergarul deasupra

cuptorul de aur țestul

cu cărbuni busuioc și levănțică

oul laptele apa și sarea

fundul și crăpătorul

vătraiul ne-au ținut pe noi în viață

 

au dispărut

și unii mai cred și astăzi că pâinea o fac uzinele

fabricile mașinile

undeva departe într-o țară străină

și ne-o trimit nouă aici

plăcintă pe masă

congelată

să nu se strice cumva

pe drumuri

 

pâinea noastră

cea e toate zilele

dă-ne-o nouă astăzi

și ne iartă nou greșelile noastre

precum și noi iertă greșiților noștri

și nu ne duce pe noi în ispită

ci ne izbăvește de cel rău

amin!