Romanul ATOM al scriitorului botoșănean Ioan Ștefan, a fost publicat în anul 2024 la Editura Eikon.

IOAN ȘTEFAN

ATOM

— …și să am vârsta pe care o ai tu, m‑aș apuca iar de răsturnat munții. Știu eu cum e tinerețea, Neom! Am fost acolo. Pe atunci, gândeam la fel ca tine. Ți se pare că ai lumea la picioare și te crezi nemuritor. Apoi, încep să apară semnele, semnele de muritor de rând. Întâi, ți se strică un dinte, iar tu zici, eh, nu‑i nimic, am mâncat prea multe bomboane când eram mic. Dintele ăla îți trebuia însă mult timp, dacă erai nemuritor, pentru că, vezi tu, nu‑ți mai crește altul bun la loc. Pe urmă, începe să‑ți cadă părul. La început, câte un fir două, dar se tot rărește de la an la an. Tu, deși vezi semnele, nu vrei să le recunoști, le negi. Încă ești tare. Te simți în putere și te crezi în stare de orice, chiar dacă e clar deja pe ce drum mergi. După un timp, fără să vrei, o lași mai moale cu femeile. Îți găsești ca scuză că ești obosit, iar ele se prefac zâmbind că te cred. Tu continui să speri în nemurirea ta. Da, așa decurg treburile, enumera domnul Yu etapele vârstei, simțite de el ca adevărate înfrângeri, amintindu‑și perfect cât de mult a suferit pentru fiecare dintre ele.

În toiul nopții, bătrânul era la recepție. Stătea pe scaun și bătea în palme pachetul de cărți. Din când în când, se trata cu câte un fum din țigara ce se fuma singură pe marginea scrumierei.

Alături, pe celălalt scaun, Neom, sub stricta îndrumare a prietenului său, curăța revolverul rămas de la cei trei clienți scandalagii, de care îl salvase, și părea atât de concentrat, încât ai fi fost tentat să crezi că nu‑i asculta balivernele, dacă nu l‑ar fi întrerupt:

— Eu chiar mă întrebam cum se întâmplă? Oare simți la un moment dat, în sinea ta, că ai ajuns la vârsta de vârf, când ești cel mai în formă ca putere a trupului sau ca inteligență? Că până atunci ai fost în creștere, te‑ai dezvoltat și după o perioadă, supremă, să zic așa, foarte scurtă, începi să decazi?

Pe domnul Yu, prima dată îl deranjă intervenția lui Neom, pentru că îi frânse ideea, dar se văzu apoi pe expresia feței că îi plăcu întrebarea. El nu își pusese problema în acest fel.

— Nu! veni răspunsul și făcu o pauză, cât să aibă timp să caute amintirile respective.

Își umplu din nou paharul și continuă:

— Nu se întâmplă așa. Îți spun eu. Vezi dintr‑odată că obosești mai repede ca înainte, iar altul mai tânăr nu are nicio problemă. Nu, nu apuci să‑ți dai seama când ai ajuns în momentul de vârf, ci când ai trecut de el. Când vezi deja că nu mai poți, că nu mai merge treaba, că decazi. O bună bucată de timp nici nu vrei să te recunoști îngenunchiat și… Nu așa! se răsti la Neom, pentru că încerca să pună aiurea o piesă din mecanismul revolverului când îl monta la loc. Uite! îi arătă. Ce spuneam? întrebă, dar până să primească răspunsul, își aminti el. Știu. După încă niște ani, începe să‑ți slăbească vederea, albești, îți apar riduri, scazi la trup, iar pielea ți se lăbărțează de zici că ți‑a rămas prea mare. Și gata cu distracția… Sufletul ți se tăbăcește de la atâta suferință, ca palmele după o viață întreagă de muncă și, cu timpul, nu mai ai trăirile de odinioară, nu mai simți intensitatea emoției. Tot ce te impresiona înainte, devine o rutină plictisitoare… apoi te ia un junghi, și încă unul, pe urmă apare o durere care nu mai trece cu niciun tratament… Asta este ceva nou. Ușor, ușor viața devine sadică. Te obligă să te obișnuiești cu durerea, cu boala și ajungi să recunoști că sunt ale tale, că fac parte din tine. Tu abia îți mai târâi bășinile de ici‑acolo și ești plin de sfaturi înțelepte, care nu interesează pe nimeni, pentru că nu mai sunt valabile… Acum sunt alte timpuri, e altă generație.

Oftă.

— De aici, începe chinul. Îți mor părinții și vezi clar că nu te tragi din rasă de nemuritor, apoi îți mor frații mai mari și, dacă ai noroc, ha, mor și frații mai mici și toți prietenii tăi înaintea ta. Acest lucru te pune serios pe gânduri. Sufletul, obosit, te‑ndeamnă să mergi acolo unde sunt ai tăi, în partea cealaltă… și reușește să te convingă, până la urmă, pentru că acolo sunt mai mulți, decât cei rămași aici, și te cheamă și tu te duci. Din acel moment, începe misterul. Mori pentru că te iei după ceilalți, care au murit înaintea ta. Dar cineva trebuie să rupă acest obicei prost, moartea. Îți vine în minte că poate ești tu acela și iar speri. Eu sunt sigur că există un secret aici, dar nu‑l pot atinge, își încheie expozițiunea domnul Yu.

„Într‑adevăr, trebuie să fie un secret…”, reflectă Neom, „… dar care o fi? Unde duce continuarea? Am să încerc să aflu eu”, hotărî în mintea lui.

— Și totuși, până nu mori, n‑ai de unde să știi dacă nu cumva ești nemuritor, glumi Neom. Dacă s‑a aruncat unul într‑o fântână, nu trebuie să se arunce toți, sau, invers, dacă se aruncă toți, nu înseamnă că trebuie să te arunci și tu.

— Hai că ești comic, tinere! Nu te obosi să gândești, că nu merită! A făcut‑o deja altcineva, înaintea ta… doar dacă nu cumva ești vreun geniu, dar nu ești, stai liniștit. Ce, tu crezi că eu am vrut să îmbătrânesc? Pur și simplu mi s‑a întâmplat.

 

 

Bău.

— Neom, și dacă ai fi cu nouăzeci și nouă virgulă nouăzeci și nouă la sută mai deștept decât nouăzeci și nouă virgulă nouăzeci și nouă la sută dintre oameni, tot n‑ai fi cu nimic mai special decât o picătură de apă dintr‑o ploaie torențială ce ține de trei zile. O etichetă pe încheietura mâinii și o etichetă pe degetul piciorului, asta ești. Așa începi și așa termini. Ești o mortăciune ca toate celelalte mortăciuni… Sclav sau împărat, tot în groapa aia ajungi. Grav e că, până atunci, oamenii își trăiesc viața ca proștii, în două stări: întâi încercând să‑și facă părinții mândri de ei, apoi vrând să‑și impresioneze copiii, în loc să trăiască de‑adevăratelea. Hm!

— Și nu există nicio scăpare? întrebă Neom, întinzând‑i revolverul domnului Yu.

— Pune‑ți un țel… și supraviețuiește! Cât mai mult. Asta e tot! Atât timp cât trăiești, viața moare pentru tine în fiecare clipă. E bun! constată după ce verifică arma, apoi o puse deoparte.