poemul fără memorie

si boboru’

a zis cineva din fundu’ clasei

boboru’ e aici la prezidiu au răspuns câțiva

mai din față

și auzeau mai bine

de o sută și ceva mai bine de ani

curge sub noi un râu negru vorbitor

și nimeni nu vede

nimeni nu aude

dar îl simțim fiecare în fiecare zi în fiecare noapte

cum geme cum urlă acolo înlăuntru de supărare

de fericire poate

cum îl visează copiii noștri uneori în somn

și se sperie

 

acum mai bine de o sută și ceva de ani

mândră corabia

mândru cârmaciul

pe râul cacaina la deal și la vale vâsleau mateloții

iarna se dădeau de-a dura copiii pe gheață

vara pescarii prindeau pește

icre negre la greu

 

de o sută de ani și mai bine

urlă sub noi

geme

un râu negru albastru

pe fiecare cartier uliță stradă

 

haideți au zis de multe ori

unii dintre noi

și nu sunt singurii

care văd care aud care miroase

că nu se mai poate așa fraților

și e păcat și de el

și de noi

 

să mergem

să dăm la o parte capacul de bronz

scoarța lui aurie crusta groasă de fecale dejecții mâlul stătut zoaiele albe

mizeria aceea ce sugrumă apele clare-n adâncuri

să vadă și el în sfârșit lumina să înflorească liber la soare

să-nverzească în lumină trupul lui tânăr mugurii floarea

ca orice plantă vie acoperită din belșug

în adânc

 

să mergem

spun în cor și edilii noștri din patru în patru ani

conducătorii utili gorniștii

apoi uită și dânșii la fel precum cei dinaintea lor

mai mult aruncă în draci

la întrecere chiar

ba o șpagă ba un tun cumătrie divorț amazlâc

ba o roabă de balast o cazma de pământ 

un pumn amărât de țărână

și mulți dintre noi

în urale țambale flașnete

le țin isonul și îi urmează mereu

 

de o sută și ceva mai bine de ani

curge sub noi un râu mândru cacaina

un râu negru fără lumină fără aer fără alinare

cu numele său de poveste și cel adevărat

spun documentele vechi date de domni și domnițe

și de alți domni mai noi aleși din popor

și de noi

și cu toți laolaltă împreună

pe brânci pe genunchi și pe coate

aruncăm în râu toate ale noastre

bune și rele ca peste un mormânt vorbitor

 

în fiecare zi

lună ani decenii

de o sută și ceva mai bine de ani

curge sub noi un râu negru vorbitor

și nu vrem să auzim cântecul lui minunat

din adâncuri

de la suprafață

din cer și din morminte

zi de zi noapte de noapte

zi peste zi noapte pe noapte

aruncat peste ape ca un năvod plutitor!

 

păcala făgețelului după yalta

se schimbase lumea și noi nu știam
ce să înțelegem bre
că abia ne născusem
abia intrase curentu’ pe uliță
câteva aparate de radio răzlețe acolo un patefon
ici colo câte-un televizor alb-negru
câteva becuri agățate în pari
dar moșu mitroiaș floarea lu’ anghel și gheorghe lăzărecu

ne era baza noastră puterea
mai intervenea pe ici pe colo dar puțin foarte puțin
țața leana lu’ pupăză și fița lu’ gogu pârâtu'
preotu' ceaslov și dascălu' colivă

ce n-ați înțeles bă pârliților
ne zicea gheorghe lăzărescu
stând în cur cu bâta aia lungă și groasă între picioare
ca un țap răspopit în călduri
și noi răspundeam de pe margine totu'
nea gheorghe lăzărescu
totu'
acătării ședeam mai departe tolăniți pe burtă
pe malu' vezii beliți în lumină

de pe malu’ vezii
vedeam lumea acasă la ea
apa lin curgătoare
crângu’ răchita
prigoriile deasupra stelelor soarele cât cuprinde

e simplu zice
și ne desena direct cu bâta pe nisip în gârlă
cercu’ ăla
mare rotund
cât o roată de căruță fără spițe
și alte trei cercuri mai mici dedesubt pe margine ca să pricepem mai bine
uite la yalta în '45 trei inși cu capu’ mare rotat
s-a uitat așa peste lume
s-au înțeles olecuță între ei
cum e mai bine pentru noi
și trăgând apoi ușor cu bâta adânc o linie groasă
cam pe la jumătatea distanței
zicea pe din două
dintr-una

asta e yalta
vedeți
americanii în dreapta
rușii în stânga
și noi aici sub ruși și punea un semn oarecare
unde-am și rămas cum se vede și astăzi
degeaba proștii ăia ai lu’ pârvu ai lu’ nărcea și ai popii
i-au așteptat ca tâmpiții toată viața
că eu le-am atras atenția cu blândeață
dar degeaba
ba unii au mai înfundat și pușcăria
ani grei

lumi
soare lună stele
lumi paralele care nu există

prin '89 la malta
când a căzut zidu’ de la berlin
iar s-au întâlnit capetele alea mari rotunde
c-așa e historia făcută de când e historie
din când în când se întâlnesc unii și stau olecuță de vorbă
și pun lumea la cale

întreabă și azi
dacă poți
în toată păcala făgețelului nu e unu care să-ți spună
să-ți explice măcar
ce e cu tine
cum cine ce
că plecară fratre grămadă undeva departe
se grăbiră să-ajungă pe alții din urmă să prindă rând
și nea mitroiaș și gheorghe lăzărecu și florea lu’ angel
și leana lu' pupăză și fița lu' gogu pârâtu'
și popa ceaslov și dascălu' colovă
unu' după altu'
la cimitiru’ din vale
la biserica mică din coastă să se odihnească oțâră și ei
că prea se opintiră cu întrebările
și să dea răspunsu’ și ălora care așteptau
care au fost odată pe-aici odată
care n-au înțeles la timp
și n-au priceput la vreme
cum e cu yalta
cu malta
și cu alte puncte cardinale
de pe glob

și globu'
vezi Doamne
habar nu are
se-nvârte ca un titirez
ba la stânga ba la dreapta
cu o sută zece mii de kilometri pe oră
în juru' soarelui acolo sus undeva departe
fără să-i pese de noi

 

IEȘIREA

 

Ieșeam din trup ca o imagine dintr-o oglindă

dar fața-mi rămânea lipită de lumină

țărâna mea se risipea cu trup cu tot

precum din noapte noaptea se desfiră

 

acum sunt cer sub lună și sub stele

o formă întrupată de eter

cum poate luna să-și închipuie o umbră

când stele se desfiră auster

 

un nod de lemn e o fântână rară

o pleoapă-i amintirea unei bezne

ieșeam din trup oglindă din oglindă

și fața mea-n lumină se desfiră

 

POLUL SÂNGELUI

 

Ești singura busolă pe harta inimii mele

mă rătăcisem în neuronii ei

 

întâmplător sunt azi

la fel de obsedat de țurțurii care atârnă sub streașină

sărutându-se în oglindă ca niște sicrie de cristal

 

oglinzile reflectă răcoarea amintirilor și dorm

în praful nopții din casa bunicii

 

gesturi fără contur zboară în nuanțele

ciupercilor otrăvitoare

negura se destramă și ridică ecluzele

iar tu îngenunchezi

pentru că ești mult mai puternică decât mine

 

acul bosolei indică polul sângelui

 

TĂCERI NUPȚIALE

 

În galeria artelor

tăcerea ta nupțială mă aruncă precum o notă

într-un acord ideal

 

inocența sunetului lovește fruntea unui somnambul

care desface corsetul nopții

 

mângâi inconștient un sân de catran

simt cum mă privești ca un portret suspendat pe simeză

iar ochii tăi de giocondă mă urmăresc

din nisipul antic al clepsidrei

 

somnambulul șlefuiește piatra lunii

piatra lunii șlefuiește noaptea

iar noaptea își strânge corsetul și dispare

cu inocența sunetului

 

pe sânul tău de catran zorii scapără

trandafiri

Gabriel nu se dezminte, scrie și trăiește poezia, așa cum crede el, amicii, amicele și prietenii prietenilor, că e mai bine! (Petruț Pârvescu)

 

a ce miroși fratre

"...nu știu unde am fi fost dacă nu-l cunoșteam pe moșu' anghel!?"

eram mic si nu pricepeam
mergeam și noi cu vitele pe valea vezii la păscut ca fetilii și băieții
și el nea mitroiaș a lu’ anghel de la păcala făgețelului
vene așa pe lângă unu' dintre noi
și ne întreba
franc
a ce miroși fratre

ce e cu moșu' anghel
ziceam
că doar e mirosu' nostru natural
și ne uitam mirați unu' la altu' pe sub mânecă
curioși ca tot omu" belit la imagine
și la noi oarecum
crăcănați
să vedem să auzim
și să mirosim olecuță dacă nu cumva
am călcat desculți ca mai toată lumea din te miri ce
în ceva moale
cald

mult mai târziu am înțeles întrucâtva vorbele
că de vorbe era vorba
că ele de circulă vorbesc între ele cârtesc la rându-le
spun povestesc
una alta bârfesc
nu toate cele sunt fete mari dar nici curve obișnuite
ci alea care au rând la coada și la mers
și nu mai au cale de întoarcere

trecem și noi
tam-nesam bucuroși prin viață ca oamenii
zicem ba una ba alta
auzim și vedem căscăm gura urechea aia bleagă
și se prinde uneori de noi așa un fel de damf interior

o aură o vorbă rănită ca o filă de carte cu numere litere cifre
o floricică un scai o scamă
un model de omenaș oarece
care oricât ne-am drege ne-am șterge

ne-am sulemeni ne-am spăla
pe față pe mâini printre picioare degete
prin gaura întoarsă pe dos
mirosu' acela natural de cetire
nu mai iese și pace

și te întrebi
așa ca prostu-n căruță
după ce ai refuzat posmagii
ce e viața de unde vine ea și cură

așa că nu te speria fratele meu alb de suferință
de pahar fericire amor sau futărie
și nu te înfuria ca un curcan împăiat
sau o găinușă ploată
că cineva
cândva undeva
ca nea miroiaș a lu’ anghel de la păcala făgețelului
a o să te întrebe uneori
așa pe nebăgare de seamă
după ceva vedere auzire clocire balans
a ce miroși fratre!